Despre importanţa echipei şi a unui crez comun. Interviu alături de Katia Pascariu şi Mihaela Michailov

Anul acesta ne bucurăm să le avem alături pe Katia Pascariu, actriță și Mihaela Michailov, dramaturgă, în cel mai nou proiect al nostru – Antibullying cultural în diaspora și rural. În perioada 21 martie – 12 aprilie, Katia și Mihaela au facilitat împreună cele 6 ateliere de dezbatere și artă teatrală pornind de la cartea şi spectacolul Copii Răi. Pas cu pas, au construit un mediu în care copiii și-au permis să fie mai liberi, mai direcți, mai personali.

Pentru că fiecare dintre noi are o poveste de spus și un mesaj de transmis, ne-am dorit să le cunoaștem puțin mai bine pe Katia și Mihaela. Cum au fost ele în copilărie, ce își doreau să se facă “când o să fie mari”, pe ele ce le motivează să meargă înainte zi de zi, proiect de proiect, provocare cu provocare?

Haideți să descoperim împreună bucăți de om, bucăți de amintiri, bucăți din motivația lor și mici bucăți din întregul Katia Pascariu și din întregul Mihaela Michailov.

1. A fost odată Katia… A fost odată Mihaela… Spuneţi-ne puţin despre începutul poveştii voastre, despre cum eraţi voi în copilărie. Cum era Katia mică şi cum era Mihaela mică?

Katia Pascariu: Din ce îmi amintesc eu, mă jucam foarte mult. Asta mi se pare că era activitatea principală. Cumva, tot timpul o așteptam. Mă organizam să treacă lucrurile ca să mai vină o porție de joacă. Mi se părea că totul ducea către momentele de distracție. Desigur, mi s-a dat și foarte multă libertate, încredere și am fost încurajată să experimentez, să mă simt liberă, să spun ce gândesc.

Cred că uneori mai enervam unii oameni pentru că aveam poate prea multă energie, comparativ poate cu sora mea. Știu că uneori tata încerca să-mi zică “uite, acuma încercăm să numărăm până la o sută în gând și nu vorbim”. Aveam foarte multă energie și uneori era prea mult. Acum nu mai sunt chiar așa, dar atunci așa eram. De exemplu, ceva comic, una din vorbele pe care le tot spune mama apropo de ce ziceam când eram mică este că mă trezeam dimineața și ziceam : să înceapă activitatea!

Mihaela Michailov: Cred că eram un copil destul de cuminte. Nu am fost un copil răzvrătit. Îmi plăcea foarte mult să scriu pe pereți, asta făceam foarte des și am umplut casa. Am stat foarte mult cu bunica mea pentru ca părinții făceau naveta. Până la 7-8 ani am stat cu ea și știu că i-am umplut toți pereții cu nonsensuri. Nu era ca și cum scriam ceva pt că nu știam să scriu, dar asta îmi plăcea foarte mult să fac.

Cele mai multe amintiri se leagă de relația mea cu bunica pentru că ea m-a crescut. Bunica era o persoană care se juca foarte mult, îi plăcea foarte mult să se joace și inventa multe lucruri. Era o persoană extrem de blândă și foarte bună. Am crescut cu multe femei în jur pentru că ea avea încă trei surori și toate erau prezente, se înțelegeau foarte bine și era o relație apropiată între ele.

2. Cum şi când v-aţi ales ce o să faceţi când veţi fi mari? Aţi ştiut sau vrut dintotdeauna să vă îndreptaţi în această direcţie?

K.P. : Eu da.

M.M. : Şi eu la fel.

K.P. : Eu când eram mică ma prezentam artista Katia și pe urmă, când am mai crescut, toți știau că o să mă fac actriță. N-am fost la cercuri de teatru sau din astea. Sigur, când m-am apropiat de finalul liceului și chiar trebuia să decid, atunci a devenit un pic mai serioasă discuția și am tras concluzia că totuși aș vrea să încerc. Aşa că într-a douăsprezecea m-am pregătit pe final.

Nu a încercat nimeni să-mi schimbe ideea. Am fost o familie în care artele au fost respectate și au făcut parte din viața de zi cu zi. Deci nu au fost pe genul “Arta e o prostie” sau că e ceva pentru alții.

M.M. : Și la mine a fost aproximativ la fel în sensul în care mi-am dorit de mică să scriu. Adică, mă rog, le spuneam alor mei și prietenilor lor că aș vrea să fiu scriitoare. Am urmat un liceu umanist, eram destul de sigură că vreau să dau în zona asta umanistă. După care am vrut să dau la teatrologie și chiar am venit la București. Mi-aduc aminte că era o doamnă secretară care cred ca a înţeles că vreau să dau la actorie pentru că m-a întrebat de câți ani mă pregatesc. Și eu am zis ca eram deja într-a 11-a şi că nu m-am pregătit. Și mi-a zis ceva în genul  “Nu, nu. Deci îți spun acuma sincer, n-ai nicio șansă. Dă în altă parte. Dacă ai alternative, dă în altă parte. „ Aşa că mi-am scos destul de repede chestia asta cu teatrologia din minte și m-am dus la Facultatea de Litere. De fapt acolo mă gândisem, la secţia de română-engleză, unde se intra destul de greu atunci, erau cam șapte pe loc.

Am știut destul de clar de la început că asta vreau să fac. Iar ai mei, cum zicea Katia, m-au susținut. Nu s-a pus nicio secundă problema că nu m-ar fi lăsat să fac asta. Mi-au arătat toată susținerea. Deci din punctul ăsta de vedere, a fost destul de destul de lin, ca să zic așa.

3. Aş vrea să vorbim puţin despre ce faceţi voi. Pentru un copil care nu ştie ce înseamnă să fii actor sau dramaturg, cum le-aţi explica ce faceţi voi? Mai mult, cum este o zi din viaţa unui actor sau a unui dramaturg?

K.P. : Cred că ce înseamnă actriță, actor, este mai ușor să își imagineze. Acuma…viața poate să fie foarte diferită. Poate că cei pe care îi cunosc majoritatea oamenilor au o viață foarte diferită decât o au actorii pe care nu-i cunosc majoritatea oamenilor. Daca e să explici unui copil ce face un actor, e foarte ușor pentru că îi spui că activitatea ta de bază este joaca. Se pliază repede pe explicația asta. Altfel, poate să fie o viaţă destul de de zăpăcită în sensul că nu ai un un serviciu fix, cu ore fixe, cu program fix. Lucrezi de foarte multe ori în momentele când majoritatea oamenilor au liber: serile, în weekend, uneori în vacanțe, de sărbători. Ceea ce dacă îți place ce faci, nu e o problemă. Dacă nu îți place, poate fi un pic frustrant. Și cred că ce mai e important e ca cei care au o imagine despre ce înseamnă să fii actriță să înțeleagă că rezultatul care ajunge la public ia un timp mai mare sau mai mic. Dar e un timp de muncă în care lucrez împreună cu alte persoane care ajung să fie văzute sau nu sunt văzute de public.

Ce ajunge la public e vârful piramidei, dar baza piramidei e o muncă invizibilă pentru public. Totuşi, e bine de ştiut că ea există și că e o muncă de echipă, cu oameni din diverse domenii. Dintre care, şi persoane care fac ceea ce face Mihaela.

M.M. : Păi da. Eu le spun că ceea ce face Katia are la bază, de multe ori, ceea ce face o dramaturgă, un dramaturg. Cumva încerc să le explic că de cele mai multe ori dramaturgul este prima cărămidă pe care o pui într-un spectacol. E cel care scrie textul. Uneori îl scrie singur și îl scrie pentru că își dorește foarte mult să spună o poveste, alteori se naște un text din colaborarea cu un regizor, alteori textul se naște din colaborarea cu toată echipa – regizor, actori.  Insist și eu foarte mult pe muncă, mereu spun că un text de teatru nu se termină decât în ziua premierei. Pentru că trebuie să fii, de fapt, permanent într-un proces de lucru. Deasta e diferit când scrii teatru, față de alte genuri. În momentul în care scrii teatru eșți conectat de fapt cu o întreagă echipa și cred că în asta stă de fapt provocarea. Faptul că textul tău nu doar ajunge să fie citit, ajunge să fie spus pe scenă, transmis de alți oameni. Cumva, aici e magia.

Cred că dramaturgul trebuie să fie și un om foarte flexibil și foarte atent unde devine textul lui și ce devine textul lui. Pentru că teatrul presupune și lucrul ăsta constant cu scena, cu regizori, actori, actrițe. E un permanent schimb și pentru asta uneori ai nevoie de multă forță să duci și să-ți argumentezi părerile. Mie îmi place tocmai din punctul ăsta de vedere, că ieși puțin din singurătatea ta și că textul tău e continuu rescris de vocea celorlalți.

4. Puteţi să ne spuneţi cum a început legătura dintre Asociaţia Lume Bună şi voi? Anul trecut a fost primul an de colaborare în cadrul proiectului ROCultural. Ce v-a convins să vă alăturaţi proiectelor noastre şi în anul acesta?

M.M.: Eu am avut încredre în Katia. Katia mi-a spus că merită și cumva ea m-a luat în proiect. Și, desigur, fiind Copii Răi, un spectacol la care noi ținem foarte mult și pe care încercăm să-l menținem viu, m-a interesat. M-a atras și faptul că sunt și copii din diaspora, copii din zona rurală. Mi s-a părut un format foarte interesant. Pentru mine, recunosc, Katia a fost principalul mesager. Ea mi-a zis că e un proiect foarte bun, că faceți lucruri foarte tari și atunci am mers cu inima deschisă.

K.P.: Da. Eu cred că am ajuns pe bază de recomandare la un momenta dat, dar a fost o relațiecare a presupusdin start reciprocitate și încredere. Mi s-a părut foarte interesantă abordarea, mai ales în contextul pandemiei și ce a reușit să scoată asociația din această situație. Adică, a întors totul în așa fel încât lucrurile vor continuaîn direcția asta chiar și după pandemie pentru că e o zona puțin explorată care prin metodele astea poate fi dezvoltată. Pot începe proiecte și direcții noi, activități inedite, întâlniri între tineri din țări diferite. Acuma, eu mă simt și norocoasă pentru că am lucrat și în proiectul de anul trecut și când au fost întrebați copiii la final ce activități le-au plăcut, teatrul aproape tot timpul a ieșit dacă nu pe locul întâi, măcar în top trei. Și, sigur, o fi și meritul nostru, dar eu zic că este în mod special meritul teatrului în sine. Pentru că se bazează pe jocuri, pe joacă, pe exerciții distractive, pe creativitate, pe imaginație, copiii își dau drumul, se încurajează energia, să ai păreri, să fii cum poate în alte situații nu e voie să fii.

5. In cel mai recent proiect al nostru, Antibullying cultural în diaspora şi rural, atingem şi discutăm un subiect destul de sensibil – fenomenul de bullying. Pentru că în cadrul proiectului organizaţi împreună atelierele de dezbatere şi artă teatrală, cum i-aţi simţit pe copii?

K.P.: Cred că noi îl percepem ca fiind delicat pentru că suntem setați să știm, ca adulți, că e delicat. Ce poate să fie uneori bulversant și șocant, e să vezi că pentru copii și pentru adolescenți, subiectul poate să fie parte din viața de zi cu zi și să nu pară ceva în afară activitățîi curente. Aste ne provoacă și pe noi să vedem cum abordăm lucrurile în așa fel încât să fie cu sensibilitate și cu grijă, dar să provoace totuși o discuție, să scoată ceva la iveală fără să lezeze, fără să lase traume și urmări. Trebuie să fim conștiente, și noi, de limitele pecare le avem prin activitatea noastră,mai ales că acum ne vedem pe zoom cu participanții și participantele la proiect. Există limite și prin instrumentele socio-artistice pe care le folosim.

La copiiidin proiect se simt diferențe de abordare la nivel de limbaj, limbaj în sensul de vocabular, abordarea anumitor teme, vorbirea liberă pe care cred că o practică din ce în ce mai puțini. Iar pe subiect nu mi s-a părut că a fost vreo problemă, era clar că e ceva ce lumea înțelege. Cred că ce e mai greu de înțeles, și acolo n-avem raspusnuri nici noi, e…ce faci? Dar cred că e important să se vorbească, să vorbim, și sigur, noi folosim teatrul.

M.M.: Ce mi se pare mie evident este cădin punctul ăsta de vedere al relaționării cu tema, aproape toți au avut o experiență legată de bullying. Fie că au fost agresori, fie că au fost victime, fie că au fost martori. Nu cred că există în momentul asta copil din școala româneascăcare să nu fi trecut prin vreo situație de genul ăsta. Printr-un rol, măcar unul din rolurile astea. Problema atelierelor de scriere cu grupuri de copii – adolescenți este că ei deja sunt formatati să scrie într-un anume fel. Școala cumva îi formatează să folosească un anumit limbaj sau să devină foarte impersonali în actul scriiturii. Adică ei reproduc niște mecanisme de scriitură pe care le învață și care îi și protejează într-un fel și e destul de greu să le dai platoșa jos și să-i apropii de ei, să fie mult mai relaxați, să mergi cumva în adâncimea unor emoții. Asta este destul de complicat. Într-un fel scrierea creativă e foarte complicată pentru că merge împotriva a ceea ce ei deja au deprins și în celași timp își propune să îi și ajute pe ei, să îi facă să fie mai ei, că să zic așa. Tocmai de aceea noi am lucrat foarte mult să-i simțim pe ei cât mai mult în ce scriu. Dar lucrul ăsta nu e ușor și ia timp. Ia timp să te deschizi, să înțelegi că noi nu așteptăm compuneri, nu așteptăm lucruri drăguțe.

Eu ce am simțit e că ei clar sunt deschiși, că unii dintre ei intuiesc niște lucruri șise duc pe ele, că alții au nevoie de mai mult timp, dar e normal. Ideea e că dacă scrierea creativă s-ar face mai mult în școală, ar ajută pe toată lumea pentru că ar accesa un nivel de creativitate care există, dar care ajunge să fie la ei destul de puternic bătătorit de aceste tipare. De fapt, asta e, confruntarea cu tiparele e destul de complicată. Aici e ceva de deconstruit și de pus alte temelii. De asemenea, mi se pare foarte interesantă combinația pentru că sunt copii din zone diferite și poți să vezi cum se raportează toți la anumite lucruri. E și intersecția culturală, e limba, sunt mai multe aspecte.

6. Cu toţii avem zile mai bune sau mai puţin bune. Zile mai sus sau mai jos. Pentru că motto-ul nostru este Construim motivaţie, voi cum vă construiţi motivaţia? De ce şi cum mergeţi înainte?

K.P.: Cred că ne întoarcem la oameni. Pentru că funcționăm ca echipă, când cineva e mai jos, îl trag ceilalți. Uneori îți poți pierde încrederea în activitatea noastră profesională din cauza a ce se întâmplă în jurul nostru, în lume. Eu apelez la oameni, dar uneori nici nu-i nevoie să apelez la oameni pentru că ei/ele simt și mă aduc acolo unde e nevoie.

Nu-mi pierd încrederea pe termen lung, ci mai degrabă de etapă. Acolo mi se pare și miza, tocmai pentru că sunt frecușurile și luptele zilnice. Asta mă consumă pe mine și aici am nevoie de oameni în jurul meu care să-mi spună că are sens, că merită. Și somnul! Somnul, somnul, somnul!

M.M.: Nici eu nu pot să zic că-mi pierd încrederea lungă, dar cumva mă epuizează destul de mult bătăliile astea de zi cu zi. Faptul că ne învârtim în același cerc e destul de epuizant și te face să te întrebi dacă o să depășești lucrul asta, oare o să poți merge dincolo de situația asta?

Dar cumva, noi ne găsim. Cum a zis Katia, e foarte important că ne avem unele pe altele și unii pe alții. Tocmai de asta în teatru echipa e esențială și crezul comun e esențial. Ele duc lucrurile mai departe.

7. Avem pentru voi un scurt joc. Vă rugăm să alăturaţi primul gând la următoarele cuvinte: EDUCAŢIE, CULTURĂ, IUBIRE, VULNERABILITATE, COPILĂRIE.

K.P.:

EDUCAŢIE – subfinanţare

CULTURĂ – vitală

IUBIRE – OFFF!

VULNERABILITATE – iubire

COPILĂRIE – pentru mine, cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele

M.M.:

EDUCAŢIE –  generozitate

CULTURĂ – social şi politic

IUBIRE – respect

VULNERABILITATE – temeri

COPILĂRIE – amintiri

8. Şi pentru a încheia povestea noastră de astăzi, vă încurajăm să completati următoarea frază pentru toţi cei care vor citi acest interviu: “Mi-aş fi dorit să ştiu …… şi de accea aş vrea să ştii tu că ….…”.

K.P.:  Mi-aş fi dorit să ştiu mai multe lucruri care ţin de educaţia sexuală mult mai devreme şi să vină de la o persoană specializată şi aş vrea să ştii tu acum că poţi cere, că ai dreptul la educaţie sexuală într-un mod informat şi profesionist şi într-un cadru formal. Nu trebuise să fie o căutare şi o pierdere în diverse informaţii pe care să nu ştii cum să le gestionezi şi care mai mult să te bulverseze.

M.M.:  Mi-aş fi dorit să ştiu că oamenii uneori sunt nişte fiinţe foarte imprevizibile şi ciudate şi egoiste şi confuze şi că uneori produc foarte mult disconfort şi aş vrea să ştii că dacă ai în viaţa ta experienţe de genul ăsta e important totuşi să nu-ţi pierzi definitiv încrederea în prieteni.