Sara+Alexandra=MOV. O poveste despre echilibru

Eu sunt Alexia și sunt un om plin de opinii. Elevă în clasa a XI-a la un liceu din București, m-am implicat în miniseria de articole 1+1=MOV în urmă cu doar câteva luni. De ce? Pentru că am vrut să descopăr mai multe despre oameni și interacțiunile rural-urban, interacțiuni față de care mă simțeam deconectată. Am vrut să știu cât mai multe pentru că mi-am dat seama, (lent și cu mare greutate), că în societatea actuală “știutul” este înlocuit cu „auzitul”. Mulți oameni când aud despre ceva uită să se intereseze, și ajung să nu afle nici cel mai mic detaliu despre subiectul respectiv. Rămân la cele auzite. Așa că… am decis să caut, să aflu, să știu.

Enervată de clișee, de speranțe false în umanitate, tot așa am „auzit” și eu de existența voluntariatelor în domeniul educațional, fără să știu, de fapt, în ce constau. Așa am decis că vreau să aflu mai multe despre subiect, să îmi dau seama ce se întâmplă în jurul meu și, totuși, atât de departe de mine.

Proiectul MOV – Meditații Oferite de Voluntari implică sute de elevi, activitatea fiind realizată între elevi, pentru elevi: cei din mediul urban oferă meditații celor din rural. Miniseria de articole 1+1=MOV ne amintește că povestea participanților la proiectul educațional este construită de 2 persoane, în niciun caz de una singură. Astfel, meditatorul din Bucureşti și elevul său din rural își dezvăluie împreuna experiențele colorate în nuanțe… MOV. Articolele oferă cititorilor perspective duale și posibilitatea de a decide, pe baza a ceea ce citesc, dacă visele devin sau nu realitate până la urmă.

Le-am intervievat pe Sara, elevă a unui liceu din București, meditator în cadrul proiectului MOV – Meditații Oferite de Voluntari, și Alexandra, eleva din mediul rural cu care lucrează la limba engleză. Renunțând la instinctele mele deosebite de detectiv (doar temporar, desigur), am decis să le las pe ele să se prezinte.

Sara este implicată în acest proiect încă din anul 2020, când era clasa a IX-a și a menționat că unicul scop pe care l-a avut a fost să ajute copiii. Alexandra, eleva Sarei, în vârstă de 13 ani, vede proiectul prin multiple aspecte: pe de-o parte, caută să se dezvolte, iar pe de altă parte, caută să descopere oameni noi și să se distreze. Ce cred eu? Că prea multă seriozitate și rigiditate strică. Noroc că această echipă minunată și-a găsit echilibrul! Ne învață și pe noi cum se obține acesta? Există o rețetă perfectă? Cum au ajuns în punctul ăsta? Vă invit să le citiți povestea!

Alexia: Ce înseamnă MOV pentru tine? Ce așteptări ai avut tu de la MOV și cum a fost de fapt?

Sara: Deși mă așteptam să primesc o stare de bine de la ceilalți copii, cea pe care eu o dăruiam, nu a fost tocmai așa.  Până am ajuns la Alexandra, am mai lucrat cu două persoane: o fetiță de clasa a șasea și una de clasa a patra care, nu doar că nu au vrut să fie conectate la ceea ce facem, pur și simplu m-au lăsat în ceață, făcându-mă să mă întreb dacă e ceva greșit în legătură cu mine. Nu îmi dădeau semne că înțeleg sau că vor să înțeleagă ceea ce le zic. Încercam să le trezesc curiozitatea și am vrut să le ofer tot ce nu mi-a dat mie școala si liceul. Deși am făcut eforturi, acestea nu au fost recompensate prin starea de bine și un feedback pozitiv. A fost o experiență în zig-zag, dar acum sunt foarte fericită cu Alexandra, care mi-a atins toate așteptările.

Alexandra:  Înainte să încep m-am gândit că va fi totul un pic stresant. Nu știam ce mă așteaptă sau dacă voi înțelege ce mi se va explica. Pe parcurs, am ajuns la concluzia că a fost bine că m-am înscris, deoarece am acum un nivel pe care nu îl puteam atinge înainte la limba engleză, am avansat. Mă bucur foarte mult că mi s-a oferit această posibilitate

A: Ce te motivează în proiectul MOV? Poți să îmi povestești despre motivația ta interioară care te-a făcut să vrei cu adevărat să continui?

S: Deși nu vreau să devin ceva în domeniul pedagogiei sau al psihologiei, mie îmi place să lucrez cu oamenii și nu am mai fost pusă niciodată în ipostaza de a preda.  Aici, în MOV, nu numai că mi s-a oferit această oportunitate, dar și aceea de a înțelege, de fapt, ce am învățat. Nu am simțit niciun impediment sau provocare foarte mare, însă am depus un mic mare efort. Motivația mea supremă e că sunt foarte atașată de mediul rural pentru că, deși m-am născut în București, eu am stat foarte mult la bunicii de la țară. Știu că unii copii nu au posibilități să învețe și să își continue studiile. Am auzit că sunt destul de mari șansele de abandon școlar în mediul rural, așa că am vrut să contribui și eu cu ceva. Pur și simplu vreau să ajut oamenii, mai ales pe plan educațional, acesta fiind foarte important pentru un viitor frumos.

A: Motivația mea a fost cunoașterea pentru că îmi place să știu mai multe. Îmi place să dau celorlalți satisfacția că au reușit să facă ceea ce și-au propus. În cazul Sarei, să vadă că a obținut niște rezultate bune în ceea ce mă privește.

A: Pe modelul înainte și după, ce crezi tu că poți face acum (după experiența MOV) și înainte nu puteai?  Cum ti-a schimbat proiectul MOV perspectiva despre propriul viitor? Este ceva ce simți că înainte nu puteai face sau nu ai fi avut curaj să realizezi, iar acum ai?

S: Sinceră să fiu, deși îmi place ideea de a fi lider și de a fi acea persoană care ia cuvântul, uneori simt mari emoții când sunt în fața faptului împlinit. Chiar dacă era vorba doar de o persoană pe care trebuia să o meditez, nu e ca la orele de la scoală, în care pot fi un simplu elev și să ascult ceea ce mi se predă, fără să cooperez prea mult cu ceilalți. După această experiență, nu numai că mi-am căpătat un pic, sau chiar mai mult, încrederea în mine, dar mi-am depășit anumite emoții de a vorbi foarte mult. Spre exemplu, în ipostaza de profesor, tu trebuie să ții cursul, tu trebuie să legi cuvânt cu cuvânt, timp de o oră și jumătate, chiar două. Încetul cu încetul am învățat să vorbesc fluid și să nu am foarte multe impedimente, opriri. Proiectul m-a ajutat foarte mult în planul gestionării emoțiilor și al încercării de a vorbi fluid.

A: În cazul meu, la fel, emoțiile. Înainte nu le puteam gestiona la fel de bine, mai ales când trebuia să vorbesc într-o limbă pe care nu o cunoșteam ca acum. După ce am intrat în proiect, se observă rezultatele: pot vorbi mai fluid în limba engleză.

A: Care sunt primele 5 cuvinte care îți vin în minte atunci când te gândești la experiența ta în proiectul MOV?

S: Îmbârligare. Conexiune. Cooperare. Energie. Per total, a fost o experiență definită de termenul „diferită”.

A: Experiență. Curaj. Emoții. Echipă. Prieten.

A: Îmi puteți spune mai multe despre relația voastră din proiect? Ce apreciați cel mai mult una la cealaltă?

S: Ceea ce apreciez foarte mult la Alexandra este determinarea de a învăța, și nu mulți copii mai au această dorință de a învăța pentru că poate fi estompată de liceu sau de școală, care nu îți oferă aceste șanse de a te dezvolta individual. Eu chiar încerc să trezesc curiozitatea, creativitatea. Am încercat să aflu mai multe desprea pasiunile ei și să le incorporez în ceea ce facem și mă bucur că este deosebit de cooperantă. Reușește să rețină foarte bine și învață foarte bine. Repetă și în afara ședințelor noastre.

A: Ceea ce mă bucură foarte mult este că de pe chip se poate cunoaște bunătatea din sufletul ei. Este o persoană care vrea să ajute oamenii, o persoană foarte bună.

A: Iar acum… ultima întrebare. Cum a fost experiența interviului?

S: Nu am avut emoții. Deși, la alte interviuri, precum cele de recrutare, eram un foc. Acesta a fost ca o discuție, pentru că știam că este despre mine și Alexandra, deci nu era ceva ce nu am ști. Chiar a fost relaxant. Mi-a fost puțin teamă să nu fie Alexandra emoționată, să nu fie stresată, pentru că nu are de ce.

A: La început am fost puțin emoționată, dar pe parcurs nu. Mi-au dispărut toate emoțiile și mi-a plăcut foarte mult această discuție. Am mai aflat ceva nou și mi-a plăcut experiența.

Într-adevăr, trebuie să fiu de acord cu ele când spun că experiența interviului a fost una teribil de plăcută. În ceea ce privește concluziile la care am ajuns ca ascultător, cea mai solidă dintre acestea este „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”. Ce ar face atâtea povești, prietenii și oportunități dacă nu ar fi arătate celorlalți? Ce ar face oamenii dacă singurele povești pe care le-ar putea împărtăși ar fi cele din cărți, față de care nu s-au putut apropia direct, activ?

Multe povești au mesaje clișeice, dar, pe mine cel puțin, mă motivează un clișeu atât de bine susținut de realitate. Am fost suficient de norocoasă încât să pot fi atinsă de o poveste reală și de o întâlnire cu aceste două fete extraordinare, fete care îmi amintesc cât de important este să încerci și să ai speranță… în tine, în ceilalți și în ce are viața de oferit.