La Atelierele ROCultural 30 de copii au descoperit ce este cu adevărat important în lumea lor și s-au exprimat prin imagini, gesturi și cuvinte scrise și interpretate

0 Comment
158 Views

Arbore genealogic, haiku și poezii ilustrate, o hartă vizuală a prezentului de dus în viitor și monologuri sincere despre tot ce a fost bun, mai putin bun, dar neapărat foarte personal în periplul ROCultural. Sunt doar câteva din felurile în care copiii au răspuns de-a lungul celor 3 luni și 10 ateliere  provocărilor creative pe teme de patrimoniu, scriere creativă, fotografie și actorie. S-au legat povești și prietenii, s-au făcut „săpături” printre amintiri, s-au descoperit pe ei înșiși și lucrurile cu adevărat valoroase și importante care-i înconjoară. Cei 30 de elevi români din 4 sate (Corlățel – Mehedinți, Vaideeni – Vâlcea, Faraoanele – Vrancea și Piscu – Galați) și din diaspora din Cork (Irlanda) au fost împărțiți în 2 grupe pentru a lucra mai eficient cu cei 4 specialiști la atelierele tematice și cu coordonatorul de proiect cu care au pregătit cele 5 evenimente finale, organizate de fiecare grup în comunitatea din care provine.

Patrimoniu

Scopul acestui prim atelier a fost de explorare a conceptului general de patrimoniu în relație cu patrimoniul personal și local al participanților și definirea lui în acord cu interesele copiilor.

Dar ce înseamnă acest cuvânt complicat? Copiii au pornit prin a ghici ce înseamnă meseria de educator muzeal și care sunt meseriile patrimoniului. Apoi au formulat propria definiție a patrimoniului în urma discuției colective în care s-au spus diverse elemente despre acesta. Din aproape în aproape, Iulia Iordan i-a ghidat, prin întrebări și discuții foarte interesante presărate cu exemple cât se poate de reale aduse de fiecare, spre deslușirea tuturor acestor înțelesuri.

Câte tipuri de patrimoniu sunt, cum ajunge un obiect să fie considerat de patrimoniu și cât de mult putem forța noțiunea de “patrimoniu”? Câtă nevoie avem de a-l proteja? Copiii au identificat și prezentat câte un element de patrimoniu mai întâi personal și apoi unul definitoriu pentru comunitatea lor, argumentând alegerea lui: fie obiecte românești (cei din Cork – Irlanda), fie obiceiul specific al Învăruicitului (Corlățel – Mehedinți), o biserică părăsită aflată în pădure (în Faraoanele – Vrancea), dansul tradițional Învârtita dorului (Vaideeni – Vâlcea) sau corurile de copii și de bătrâni (Colindița și Ștefanienii din Piscu – Galați). Astfel au făcut și o trecere în revistă a mai multor tipuri de patrimoniu: natural, cultural, material sau imaterial, mobil sau imobil.

Au continuat cu aprofundarea patrimoniului personal prin realizarea arborelui genealogic. A fost foarte interesant pentru mulți dintre ei faptul că au stat de povești cu cei dragi, au scormonit împreună printre aminitri. Au descoperit astfel date semnificative, personalități și povești de familie incredibile. Vlad (din Cork, Irlanda) a ajuns chiar până la o străbunică de 95 de ani de la care a aflat lucruri interesante despre străbunicul care a luptat în al II-lea război mondial la Odessa.

Având antrenamentul făcut, următoarea provocare a fost să înțeleagă și să promoveze patrimoniul local, devenind ghizii Iuliei pentru o zi la ei acasă. Au gândit un program așa încât, la final, ea să afle cele mai importante lucruri despre comunitățile în care trăiesc. Majoritatea s-au întrecut în tot felul de propuneri gastronomice, dar au arătat și fotografii (de pe internet) cu locurile cele mai interesante de vizitat și au mai propus și activități fizice interesante (drumeții, plimbări pe bicicletă, badmington). Mulți dintre copii s-au documentat serios pentru aceste două provocări, Rozana din Vaideeni ajungând prin a citi chiar istoria satului. În final, dând curs invitației Iuliei, care corespondează cu un francez de aproape 30 de ani (pe care încă nu l-a văzut în carne și oase!), au format perechi pentru a coresponda și în viitor, după încheierea proiectului, pentru a se cunoaște și mai bine unul pe altul, a afla lucruri noi despre alte comunități, a învăța/exersa o nouă limbă.

Scriere creativă

De la semne până la povești, trecând printr-o ploaie de cuvinte, copiii și-au redescoperit lumea lor prin scris și desen deopotrivă. Caligrafie, caligrame, metafore, haiku și povești cu asocieri și finaluri neașteptate au condimentat tot acest parcurs imaginat și ghidat de Veronica Leca.

Pentru a-și dezvolta abilitatea de a scrie fluid și încrezător, dând frâu liber imaginației, copiii au pornit de la lucruri simple și antrenante, cum ar fi să se prezinte printr-o rimă („Numele meu este Iustina și îmi place mult lumina” sau „Numele meu este Alexandru și sunt un copil foarte tandru”). După aceea și-au imaginat ce superputeri ar putea avea un scriitor: sensibilitate și creativitate fără limite, citit minți, superputerea convingerii, călătoria în spațiu și timp, memorie fotografică, puterea de a empatiza.

Scurta incursiune în istoria scrisului a continuat cu inventarea propriilor litere, într-un alfabet imaginar. De la litere au trecut la cuvinte și au spus care le plac cel mai mult și pe care le detestă. Au înțeles că acest lucru ține și de sonoritatea lor, nu doar de înțeles. Printre cuvintele preferate am găsit Artemis, Horus, libertate, lalele, pizza, sarmale, turcoaz, lubeniță, iluminat, telefon; cele detestate fiind aici, pâclă, zgrunțuros, moșneag, xenofob, harpă. Apoi au „turnat” cuvintele favorite în desene, formând caligrame, care mai de care mai expresive.

Cuvintele se leagă foarte frumos în propoziții, dar și mai frumoase sunt parcă în versuri. Un exercițiu care i-a scos pe copii din tiparele cunoscute, a fost să compună un haiku. Adică o poezie tradițională japoneză, cu reguli foarte bine stabilite: 17 silabe în total aranjate pe 3 linii, fiecare cu 5, 7 și alte 5 silabe. Au prins din zbor ce trebuie făcut și au compus haiku-uri foarte expresive:

Acasă aici/ Unde locuim doar noi/ Se cântă mereu.

Acasă aici/ Unde inima bate/ Zboară speranța

Acasă aici/ unde visele devin/ o realitate.

Home here is my soul/ where I have my family/ and my ginger cat.

Acasă aici/ unde totul prinde culoare/ mama zâmbește.

Home where I see all/ my family smiling/ together.

Ce frumos le-au transformat apoi în desene-triptic! Au aflat totodată și ce sunt metaforele și cât de des le folosesc, chiar fără să-și dea seama…

Au urmat discuții despre cărți și personaje favorite, în ce mod gustă cititul, ce emoții le stârnesc cărțile. În principiu, le place să intre în pielea personajelor, să se amuze, să trăiască sentimente intense precum iubire, tristețe. La întrebarea „Ce carte ați lua pe o insulă pustie?”, au dat aceste titluri:

Singur pe lume, Femeia de la fereastră, Mizerabilii, End game, O viață măruntă, Matilda, Harry Potter, Good night Mr. Tom etc, Jurnalul unui puști, Lumea lui Stanley, Geronimo Stilton, O călătorie spre centrul Pământului, Eu sunt Malala

și, bineînțeles, un ghid de supraviețuire.

Copiii au scris apoi un mesaj către ei înșiși. Mesajul l-au pus într-o sticlă pe care o ascund pentru a o deschide și reciti ce au scris peste 20 de ani:

Bună, Ioana la 24 de ani. Sper că ai devenit acea persoană care visai să devii. Chiar îmi doresc să devii idolul care îți doreai să devii. Scopul nostru este să devenim pe zi ce trece cea mai bună versiune a noastră.

Am scris acest mesaj acum 29 de ani pentru a-mi reaminti să nu renunț niciodată la ceea ce mă face fericită.

Luptă pentru visele tale. Niciodată nu te lăsa înfrânt de greutăți. Când nu mai poți, să știi că mai poți încă puțin.

Peste 10 ani aș vrea să am o iubită care începe cu litera K. 🙂

Bună, eu din viitor, ai încredere în tine (…).

Acum 29 de ani doream să devin doctoriță și nu am renunțat.

Să fii curajoasă și să lupți pentru visele tale în orice moment al vieții.

Peste 29 de ani să mă comport ca un om matur.

Trăiește clipa, viața este plină de momente frumoase.

Medicamentele nu pot vindeca ceea ce nu poate fericirea!

Să fii fericiti și să nu uiți de prieteni.

Limitele sunt doar un cuvânt, limitele pot fi depășite oriunde și oricând.

Nu uita de persoanele dragi care ți-au fost mereu aproape.

Fii mereu optimist și respectuos.

Continuă să visezi și nu ezita să-ți asumi riscuri.

Hei, probabil că acum ești mare. Sper că a-i ajuns ce ți-ai dorit. Voiam să îți aduc aminte de momentele frumoase. Nu te mai stresa, totul se va rezolva.

Dragă Iustina, sper că ți-ai îndeplinit visul. Nu uita că ești o persoană puternică, care crede în ea.

Succes în toate! Fii puternică! Muncește din greu pentru ceea ce vrei. Crede în tine!

Dragă eu din viitor, banii nu sunt cel mai important lucru din viața ta. Nu uita, părerile celorlalți nu contează.

În final, după ce au ascultat povestea Lumină și pantofi din cartea Gramatica fanteziei de Gianni Rodari și au aflat indirect ce este acela un binom fantastic, au creat și ei propriile povești bazate pe un astfel de binom. Au ieșit multe povești, hazlii sau emoționante, în care copiii s-au jucat mult cu cuvintele. Atelierele de scriere au fost intense, cu emoții de ambele părți, cu o bucurie nespusă că toți copiii care au participat și-au dat libertate gândurilor și sentimentelor!

Fotografie

Păstrând ideea atelierelor trecute, de a identifica ce este atât de important pentru ei în lumea lor actuală încât să vrea să ducă și în viitor, la fotografie copiii au documentat acest lucru prin imagini. Îndrumați de Monica Bumbeș, au realizat „Harta prezentului nostru” – o colecție de fotografii montate sub forma unor colaje sau ca video-uri.

Primele discuții au fost în jurul fotografiei în general, dacă le place sau nu să fotografieze și ce anume, ce pot face cu fotografia, accentul fiind pus pe exprimarea vizuală. Pe baza unor exemple, au văzut cum pot păstra amintiri, cum obțin o bună coordonare minte-ochi-mână, cum pot de fapt să devină creatori, cum pot atrage atenția, cum dau frâu liber imaginației, cum se pot juca, descoperi natura, călători, autocunoaște și, nu în cele din urmă, cum pot face din fotografie o meserie.

Au continuat lucrând în echipe de câte doi pentru a defini ce este important pentru ei astăzi și de ce. Copiii au discutat despre ce ce își doresc să păstreze, în imagini, din lumea lor de acum și ar fotografia pentru a trimite în viitor (peste 50-100 de ani). Am obținut o hartă a prezentului lor în cuvinte.

Pentru a transforma cuvintele (devenite subiecte fotografice) în imagini reușite, a urmat prezentarea și discutarea unei serii de criterii pe care să le aplice, presărate cu exerciții și fotografii-exemplu. Prima condiție este să nu se grăbească, să-și ia un pic mai mult timp ca de obicei înainte să declanșeze. Apoi să țină cont de alegerea subiectului, poziționarea față de subiect și a acestuia în cadru, unghiul sau perspectiva din care fotografiază. Fiind atenți la toate acestea vor obține din start fotografii mai bune ca de obicei. Au primit și un scurt ghid de fotografie cu toate cele discutate, pentru a le ușura misiunea.

Între cele două ateliere copii au fotografiat destul de mult. La ultima întâlnire au analizat cele peste 150 de fotografii făcute, le-au selectat și categorisit și au discutat despre variantele cele mai potrivite pentru a le prezenta. O parte din atelier a fost dedicată discuțiilor pe marginea fotografiei Rhein II de Andreas Gursky, una din cele mai celebre din lume. Printr-o imersare (cu ajutorul imaginației) în universul acesteia și apoi printr-un schimb de întrebări și răspunsuri, copiii au ajuns la o înțelegere mai profundă a subiectului și intențiilor autorului, au primit informații despre opera lui în general, au pus lucrarea în contexul prezentului (cât de reprezentativă este și ea pentru timpurile noastre) și s-au apropiat puțin mai mult de ceea ce înseamnă o lucrare de artă contemporană.

Actorie

Actrița Katia Pascariu a încheiat seria atelierelor ROCultural. Cum altfel dacă nu printr-o serie de aplauze binemeritate? Aplauze pentru copiii care au reușit să însumeze, într-un scurt monolog, întreaga experiență a acestor ateliere. La această ultimă provocare, destul de dificilă, ei au avut mai multe roluri: de dramaturgi, regizori și actori.

Atelierul a început cu o serie de exerciții fizice având menirea nu doar de a-i încălzi (chiar și în online), dar și de a-i separa de cotidian pentru a se întâlni mai bine cu ei înșiși:

Cel mai important lucru este ca fiecare să simtă ce nevoie are corpul lui… Trebuie să fiți buni cu propriul corp, trebuie să vă iubiți propriul corp, trebuie să aveți grijă de propriile voastre corpuri și în felul ăsta și ele o să vă servească pe voi. Și-ntrun corp care se simte bine și mintea funcționează.

le-a spus Katia.

Încălzirea unui actor nu se oprește aici, așa că au continuat cu fața și mimica, vocea și dicția.

A urmat o discuție despre ce cred ei că înseamnă să fii actor. Concluzia este că trebuie  să își schimbe perspectiva de la cea de spectator la cea de performer, de artist. Din această nouă postură trebuie să se gândească cum fac să transmită publicului conținutul ales, iar publicul să-l audă, să-l vadă și să-l înțeleagă cât mai bine.

Katia a introdus noțiunea de monolog și le-a dat copiilor indicații despre cum să-și pregăteasca monologuri filmate, bazate pe experiența personală din atelierela ROCultural: despre ce le-a plăcut sau nu, ce i-a mirat, emoționat. Clasic, monologul are 3 secțiuni: introducere, cuprins și încheiere. A prezentat-o pe fiecare în parte și a exersat-o cu fiecare, pentru a prinde cu toții ideea a ce au de făcut. În introducere vor avea libertate totală să se prezinte prin câteva trăsături cât mai personale și sincere. Cuprinsul va fi un pic mai complex: maximum 3 idei importante din ateliere pe care să le dezvolte (să arate ce au lucrat, despre procesul de lucru), pentru că e munca lor care trebuie pusă în valoare. Aici intervin pe lângă idei (conținut, informație) și emoții (fără ele mesajul nu ajunge la spectatori), sentimente, povești. Și cât mai multe lucruri care sunt doar ale lor, nu generalități. La final vine încheierea care ar trebui să transmită 2 mesaje: unul despre ei și unul adresat publicului. După monolog, auditoriul ar trebui să-și dea seama cum sunt ei ca persoane: jucăușe, timide, muzicale, mai statice sau în permanentă mișcare.

În concluzie, copiii vor fi și dramaturgi, scriindu-și fie textele complete, fie doar ideile principale pe care le vor dezvolta apoi direct în timpul filmării. Dacă se simt foarte relaxați și siguri pe ei, pot chiar improviza totul. Vor fi și actori, dar dacă nu se simt bine să apară în public, să se filmeze pe ei, atunci pot înregistra doar voce și să arate alte imagini.

În calitate de regizori trebuie să se gândească și la cum transmit vizual informația, cum vorbesc, cum se mișcă, ce atitudinea aleg. E important și cum arată, unde sunt, ce apare în cadru pe lângă ei, totul trebuie să-i reprezinte. Sunt astfel și scenografi – practic o întreagă echipă într-un singur om.

Pentru al doilea atelier copiii fie au arătat o primă variantă de monolog, fie și-au povestit ideile pe care le au. Apoi Katia a lucrat cu fiecare, discutând ce au făcut (toți copiii și-au spus părerea) și cum pot îmbunătăți pe partea de conținut sau de interpretare sau de filmare. I-a încurajat permanent să se exprime cât mai liber, natural dar și îndrăzneț, să iasă din tipare și să intre în cât mai multe detalii (se opresc numai când au răspuns la toate ce-urile și de ce-urile) pentru că numai așa pot transmite lucruri cu adevărat interesante.

Cât de interesante? Păstrăm surpriza pentru întâlnirea finală din 7 iunie, când ne revedem cu toții online. Între timp, copiii din fiecare comunitate – Cork, Corlățel, Vaideeni, Faraoanele și Piscu –organizează evenimente locale, la școală, pentru a arăta și colegilor tot ce au făcut în acest proiect. Vom relata pe larg tot ce s-a întâmplat în articolele pe care le veți găsi pe siteul nostru.

Concluzii

Numărând acum, la final, atâtea rezultate bune în acest proiect, nu ne vine să credem, dacă ne gândim ce efort considerabil a presupus din partea tuturor. Nu a fost ușor să aducem la un loc copii din 5 comunități diferite, cu orare și chiar fusuri orare foarte variate (dictate și de pandemie). Cei din Irlanda au avut de depășit și bariera limbii, care chiar dacă este maternă – pentru unii din ei, care s-au născut departe de țară – nu este neapărat și nativă. Au reușit însă să o exerseze mai mult și, mai ales, în relație cu alți copii de vârsta lor, cu preocupări similare.

Chiar dacă o parte din copii au început cu scepticism aceste ateliere, le-au finalizat cu bucurie. Martore sunt monologurile care sintetizează cel mai bine bogăția acestei experiențe.

Proiectul ROCultural nu s-a încheiat încă. Urmăriți pagina dedicată pe site-ul Asociației Lume Bună pentru că vom încărca acolo toate producțiile copiilor. Demonstrează din plin cât de necesare sunt aceste proiecte de educație non-formală prin cultură. Și cât de benefic este acest schimb de experiență între copii români de aici și din diaspora.

Proiectul ROCultural este realizat de Asociația Lume Bună și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național


Câştigătorii Competiţiei Club Activ CELS - ediţia a 7-a

Pas cu pas, am ajuns la a 7-a ediție a...

Sara+Alexandra=MOV. O poveste despre echilibru

Eu sunt Alexia și sunt un om plin de opinii....